Unitatea Bisericii ca dar, vocaţie şi misiune

Despre Biserică, natura ei teandrică, vocaţia şi misiunea ei în lume s-a scris foarte mult în veacul al XX-lea, sesizându-se aspecte variate ale eclesiologiei. Nu fără temei, veacul trecut a fost numit drept veacul Bisericii, tocmai datorită preocupărilor constante legate de învăţătura creştină despre Biserică.

Între problemele eclesiologice importante abordate se numără şi cele legate de însuşirile Bisericii, aşa-numitele „notae ecclesiae”: unitatea, sfinţenia, sobornicitatea, apostolicitatea. Aceste însuşiri definesc Biserica, în calitatea ei de trup al lui Hristos, extins în istorie, pentru a cuprinde în el întreaga omenire. Însuşirile Bisericii sunt intercondiţionate unele de altele, fiecare însuşire o sprijină şi o lămureşte pe cealaltă şi este premisa existenţei pentru celelalte.

Unitatea Bisericii este un dar de sus, primit de la Dumnezeul iubirii veşnice, în comuniunea Preasfintei Treimi. Altfel spus, viaţa Sfintei Treimi se reflectă în viaţa Bisericii, ca viaţă de iubire şi comuniune. Sfânta Scriptură a Noului Testament ne arată acest mod de înţelegere a unităţii Trupului lui Hristos, ca dar dumnezeiesc, care este dat lumii de Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt. Sfântul Apostol Pavel ne arată că există: „un Domn, o credinţă şi un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos” ( Efeseni 4. 5-7). Dumnezeu cel mai presus de noi este Cel care este prezent în noi, prin darurile Sale, prin care zideşte Biserica Sa, în Duhul Sfânt. Există o dinamică a darurilor dumnezeieşti revărsate peste Biserică, daruri, care nu sunt în contradicţie unele cu altele, ci complementare şi împreună structurează Biserica, ca pe un trup a lui Hristos, ca un „locaş sfânt întru Domnul”.

Primind darul unităţii de sus, de la Părintele ceresc, atitudinea creştinilor faţă de darurile primite trebuie să fie una de smerenie şi recunoştinţă, de deschidere şi responsabilitate. Având darul unităţii primit de la Dumnezeu - Sfânta Treime, noi, însă, totodată, suntem convinşi că darul acesta ne este făcut accesibil prin iubirea jertfitoare a lui Iisus Hristos, despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură: „Dar, Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că pentru noi Hristos a murit, când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 8). Lucrarea aceasta a lui Iisus Hristos este una de comuniune, întemeiată pe moartea şi Învierea Sa. Aceasta înseamnă că ea este purtătoare de comuniune în ansamblul Trupului eclezial. Pornind de aici, putem înţelege vocaţia pe care o au mădularele Bisericii de a se inspira permanent unele pe altele din această iubire de viaţă şi comuniune, făcută accesibilă oamenilor prin Iisus Hristos. Vocaţia aceasta îi ajută pe ucenicii Domnului să fie mai receptivi la iubirea smerită şi jertfelnică a Lui, primind şi ei puterea şi impulsul de a se întâmpina şi ei unii pe alţii, cu deschiderea unei iubiri smerite şi jertfelnice, străină de orice triumfalism şi autosuficienţă.

De aici, rezultă şi o misiune specială pe care o are Biserica în lume: aceea, de a fi mesagera adevărului dumnezeiesc revelat în istorie de Cuvântul cel veşnic al Tatălui făcut om, a păcii hristice, a iubirii şi a împăcării între toţi oamenii. Acesta echivalează cu un adevărat proiect teologic, bisericesc, pastoral-misionar, ecumenic şi social, pe care Bisericile sunt chemate să-l deruleze în lumea contemporană. Nici un fel de oboseală, indiferenţă sau absenţă de la această binecuvântată lucrare nu este bineplăcută lui Dumnezeu, căci ar însemna o ignorare a darurilor pe care Iisus Hristos, Întemeietorul şi Capul Bisericii, le-a revărsat asupra tuturor mădularelor ei.

Lucrarea aceasta nu are un sfârşit, ci ea trebuie mereu evidenţiată şi accentuată, având ca testament şi îndemn cuvântul apostolic: „Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” ( Efeseni 4, 13).

Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan